Să fim sinceri cu noi
înșine. Câți dintre noi nu și-ar dori să migreze temporar în corpurile altor
persoane pentru a trăi, măcar și numai din când în când, o altă viață, pentru a
face ceea ce, altfel, nu avem curajul să facem ? Probabil că mulți. Însă care
ar fi prețul acestei experiențe ? Câți dintre cei care ar face asta, ar putea
ulterior să și reziste acestui transfer,
după ce, la adăpostul identității false, vor fi aflat mizeria ascunsă a firii
umane, fie aceea propria lor mizerie sau a persoanelor apropiate sau a unor
străini ? În mod evident, romanul Transfer, al lui Michael Hăulică, este și un
science-fiction cu temă polițistă dar, în același timp, este și o introspecție
a abisurilor sufletului uman, a zonelor cavernoase ale acestuia.
Realizat în două
scriituri ce par complet diferite, una clasică, simplă, narativă (O hucă în minunatul Inand, de exemplu)
și o alta postmodernă, plină de idei și imagini discursive, fragmentate, care
se întretaie, se amestecă, se combină și se răsucesc într-un joc cu desăvârșire
hipnotic (Vremea zăpușelii, de
exemplu), cartea ne duce pe tărâmul unui oraș distopic (Inand), în care găsim amalgamate atât repere ale lumii noastre
(evocate printr-o mulțime de citate multiculturale, de la Casablanca–Matrix–KeanuReeves–Alain Delon, la Grigore Leșe–Cătălin Botezatu, trecând
prin Becket–Vișniec–Hăulică (autoreferențialitate)–Godot) cât
și repere ale unei realități ce pare cu totul suprarealistă. Lumea gibson-ilor
este o altă lume, un alt univers aproape, o lume a unor oameni în carne și oase
dar care funcționează după un alt software,
după alți parametrii de coordonare existențială.
În această lume, un cort de circ nu este ceea ce pare, ci este o realitate
cuantică creată de gânduri, un alt cosmos, un oraș interior, cu străzi și cu
clădiri ciudate, cu oameni ciudați, cu intrări și ieșiri care duc în spații
neimaginate, cu spectacole ce par onirice sau delirante, cu ființe din care se
deschid sertare, exact ca în tablourile lui Salvador Dali… Și, în această lume
cyberpunk, până și zâmbetele și privirile ajung să fie standardizate, purtând
nume evocatoare de stare (Floare de cais, Zborul libelulei, Floare de
colț, Răsărit de Soare la Osaka, Țara Zăpezilor, Cosași odihnindu-se, Lacul
Geneva, etc., etc.…) și putând fi utilizate în funcție de stas-ul situațiilor ivite…
Dar, dincolo de toată
această fantezie debordantă, prin care Michael Hăulică îl omagiază chiar și indirect pe
scriitorul canadian William Gibson, în care misterul, narațiunea și
acțiunea se amestecă cu gândul subiectiv - amintiri, impresii, percepții,
amănunte, vise, senzații, stări, reflecții personale, concluzii - creând o
atmosferă când de înstrăinare sumbră, când cețoasă și neclară, cred că intenția
lui Michael Hăulică este aceea de a ne atrage atenția cu privire la ceva ce este
nu doar important, ci fundamental…
În celebra sa lucrare, Viitorul nostru postuman, faimosul sociolog, politolog și filosof social Francis Fukuyama a tras un semnal de alarmă cu privire la impactul pe
care noile tehnologii îl pot avea asupra propriei noastre umanități, arătând că
evoluția științei poate duce la un viitor în care alterarea caracteristicilor
fundamentale ale naturii umane ne va face pe noi înșine de nerecunoscut. În
termenii cei mai generali, cred că la asta se referă și romanul lui Michael Hăulică, în care este
descrisă o etapă a acestui proces de transformare a omului. În lumea din Inand omul nu mai este ceea ce știm că
este, ci este doar o mască…
Vă rog
să-mi spuneți cum v-ați raporta la realitate dacă ați știi că în corpul unui
necunoscut întâlnit pe stradă (și care, eventual, vă adresează și o înjurătură
“întâmplătoare” sau chiar mai mult decât atât…) s-ar afla soțul sau soția dvs.,
vecinul, colegul de serviciu, șeful sau cine știe ce altă persoană
binecunoscută…? Vă dă frisoane o asemenea perspectivă? Sau ce ați fi în stare
să faceți chiar dvs. înșivă dacă ați putea să “închiriați” un corp, astfel
încât nimeni să nu vă poate recunoaște și acuza de nimic?... O lume a măștilor,
o lume a oamenilor care, sub acoperire, dau viață gândurilor celor mai ascunse,
unde ar putea duce oare? Care ar fi consecințele sociale, economice și politice
ale unei lumi în care tehnologia ar permite acest lucru? Veți spune, probabil,
că o asemenea lume este doar o distopie… O fi așa…acum. Dar dacă peste 20 ani
sau peste 30 de ani această distopie va deveni realitate?
Citiți Transferul lui Michael Hăulică și veți vedea că,
uneori, straniul tehnologic poate părea nu doar potențial veridic, cât, mai
ales, cât se poate de probabil…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu